De la Timişoara îmi vin întotdeauna cărţi interesante, incitante, cărţi care îţi dau sentimentul, parcurgându-le, că nu ţi-ai pierdut timpul, că ai câştigat ceva inefabil – starea de bine, înălţarea spirituală, de care vorbea cândva Moaiorescu, transmisă de starea poeziei. Poate că, într-adevăr, geografia locului îşi pune amprenta asupra sufletului oamenilor, iar calmul şi liniştea pe care le inspiră un spaţiu intră într-o comuniune misterioasă cu relieful sufletului.

Pe Dan Cristian Iordache, poet ce coboară din vechea cetate de scaun a Moldovei, Suceava, încep să-l descopăr şi să-l cunosc parcurgându-i cel de-al treilea volum, Abel şi eu[i], pus la temperatura marilor mituri generatoare de poezie, într-o poezie vegheată, cum citează Vasile Andru, „de un Dumnezeu al lucrurilor mărunte”. Poate că poetul nu mai este un inspirat, în sens romantic, o voce racordată la absolut, după opinia psihologilor contemporani, dar este, cu siguranţă, un vizionar capabil de a trece dincolo de aparent şi de a se instala într-o revelaţie, de a desoperi sau presimţi, în cotidian, „binecuvântarea perpetuă” care „poleieşte” viaţa în toate manifestările ei creatoare. Poezia este revelaţia sa, modul său de a intra în vibraţie cu ordinea intuită a lumii. Că este lumea platoniciană a marilor idei şi adevăruri, că este altceva, este, cred, mai puţin important. Importantă este trăirea şi capacitatea de a transmite în metafore şi simboluri această trăire la tensiunea absolutului.

Reperul fundamental pentru Dan Cristian Iordache este Dumnezeu, dovadă şi alegerea mottoului din Mircea Eliade - „Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”, dar şi mitul biblic ce trimite la prima crimă a umanităţii, Abel şi Cain. Poetul se simte urmaşul spiritual al victimei, al lui Abel, ucis, din gelozie, de fratele său, Cain. Mitul atât de bogat şi dureros în semnificaţiile sale este stors de sensuri pentru ca omul modern să se recunoască într-un arhetip şi să-şi cunoască tiparele originare. Descoperirea acestora îl duce pe poet  in illo tempore, la „stadiul fiinţei nude dintre cuvinte”, şi-l pune în relaţie cu miracolul universului, al lumii, al conştiinţei. Poezia poate da impresia de coborâre în banal, dar adevăratul sens este accederea banalului la misterul existenţial, la mit.                                 Există un prozaism voit în manieră optzecistă, o proză a vieţii din care pare că miracolul a dispărut. Poetul îl caută dincolo de coaja aparenţei, legând permanent propriile-i viziuni de altele presatbilite, arhetipale, sau identificabile în opera poeţilor electivi – Eminescu, Blaga, Nichita. El îşi scrie istoria şi povestea fiinţei dezlegând sensurile vieţii ce accede a se constitui ca destin. Modalitatea aleasă este aceea enunţiativă, în propoziţii care curg ca un râu, iar cuvintele se succed unul altuia, se înmlădiază, se înconvoaie sau se suceşte în şerpuirile ingambamentului scoţând gândurile din latenţă şi aducându-le într-o realitate lirică. Absenţa semnelor de punctuaţie nu este un refuz al ordinii, ci o afirmare a realităţii în multiplicitatea formelor receptate egal de conştiinţa înfiorată a poetului.

Foarte dese sunt încercările de a defini lumea cea aievea, surprinsă în imagini disparate şi fragmentare ce tind spre totalitatea integratoare – o misiune aproape, via, undeva garduri uluce. Repetând gestul lui Arhimede, „cufundat pe trei sferturi în cada cu apă”, eul poate avea graţia revelaţiei. Are loc o retragere din exterior în interiorul fiinţei – „mi-am acoperit ochii cu alţi ochi/ urechile cu liniştea curgătoare”(ce chestie şi viaţa), având drept consecinţă descoperirea banalului existenţei -ce chestie şi viaţa – şi a iubirii ca experienţă personală inerentă în orice act creator. Limitele nu rezistă exploziei realului, vegetalul se lichefiază şi inundă într-un amestec în care terestrul şi cosmicul se regăsesc: „ne ţinem de mâini de garduri uluce/ zidul clădirii tuşeşte/ izbucneşte verdele/ ca o lavă de rai// frunzele se topesc mai apoi/ e soare/ gem prăfuite călcâiele fisurate/ izbucnesc ploile uit...”(undeva garduri uluce). Lumina însăşi călătoreşte într-un labirint, „după primul viraj/ lumina e altfel”, schimbând şi transformând, nu atât lumea cât modul de a o percepe şi recepta: „omul ca om tu şi lumea asta/ ca o piele de şarpe/ lepădată/ printre stânci”(vocea). Poetul mimează gesturile mari, încearcă să le banalizeze prin joc şi imitaţie, dar nu se poate desprinde nici de mister, nici de mit: „pe atunci eram mult mai sigur că viaţa mea/ e o adevărată poveste(...)/ dar am văzut nu demult pe întuneric o altă faţă a lunii/ una strălucitoare(...)/ cum încercam să vă zic eram plin de promisiuni/ călcam în ele ca prin bălţi uneori mă împiedicam...”(şi-o umbrelă).                             Intertextul, reflex opzecist, integrează într-o nouă viziune poetică Oda în metru antic a lui Mihai Eminescu, expresie a unei dureroase tensiuni interioare greu de acceptat prin raţiune: „am băut/ dintr-o cupă până-n fund voluptatea morţii fără remuşcări/ nici acum nu le am era vin roşu doar atât”. Ieşirea din cercul durerii este persiflarea tragicului şi integrarea în banal: „pe urmă am ieşit în stradă şi era să mă calce troleul/ aşa că în parcul Trei Bărboşi am aruncat prin iarbă toate/ zecile acelea de lei/ ca pe nişte firimituri pentru îmblânzitorul de porumbei/ oare a trecut pe acolo/ iar la finalul fatidic cum spunea doamna Leomiza/ al perioadei/ am mers la cinema la filmul Păsările/ care l-a ales ea/ s-a înghesuit în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu/ am dus-o a doua zi la Imperiul contraatacă/ să îi arăt cât de mistic aş putea deveni...” în capu scării face parte dintre poeziile banalului transgresat, în care sensul se comunică scurt prin constatări lapidare: „ea nu a coborât eu nu am urcat”.

Văzută ca o misiune, lumea „e mai puţin adevărată”, tinde „să devină un balon de săpun oval”, în timp ce eul rămâne fixat în cochilia  existenţei, resemnat, înregistrând cercurile concentrice ale realului – „în spatele geamului e un brad înăuntru o carte/ groasă cât viaţa aşteptând cu o misiune/ aproape sinucigaşă la terasă...”(o misiune aproape), sau dezlegând semnele universului: „că este eclipsă şi devin foarte fericit/ când luna încalecă soarele”. Când reperul este realitatea biblică, realitatea spiritului(ecleziastă, psalm, paşte, un alt psalm, creaţie), lumea cea aievea se rarefiază, îşi trage draperiile pentru a revela esenţele, „într-un univers tremurat cu slove”, în care „viaţa trece şi vine”, iar cuplul, eu şi tu, aspiră spre completitudine: „ne vom locui poate în definitiv/ să mânjim tavanul/ chiar dacă bancomatele sau adn-ul/ vor funcţiona mult/ mult după plecarea noastră/ ca nişte degete descărnate întinzând mărul/ care se povesteşte că a fost/ odată/ oprit”(ecleziastă).

Femeile –Alina, Geta, Giulia, Musette, Lili, Mihaela- sunt fragmente în imaginile decompozite ale realului. În acest puzzle, „ca un diamant”, eul învaţă nu numai a muri, dar, mai ales, a trăi: „învăţând să trăiesc în vecinătatea mâlului/ deseori mă consider murdar/ ce să fac dacă/ inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită/ prin iarba gârbovită/ de nişte ochi cu o dantură perfectă...”(ca un diamant).

Într-o imagine crepusculară, seara, privirea eului contemplativ surprinde liniile unui pastel postmodern într-o panoramă cuprinzătoare, impresionistă. Ploaia care cade ca-n poezia lui Paul Verlaine, spală oraşul şi sufletul împovărat, într-un succedaneu de scene şi flash-uri care cuprind omul şi universul: „după multă ploaie/ privesc de la etajul trei printre plopi răzbate/ un miros de tencuială/ atmosfera e glacială umedă chiar anostă/ pe stradă/ trecătorii au o plictiseală sedimentată o silă/ garnisită cu o îmbulzeală decrepită/ râncedă cafenie(...)// apa curge radiatorul e spart(...)// eu beau ţuica de anul trecut pe pervaz apa/ a crăpat lemul îmbrăcat în alb...”.

Fără spiritualitate, viaţa e un balans dinspre azi spre mâine, la întâmplare, ca o frunză în vânt: „ne ducem traiul de azi spre mâine/ ca nişte cai educaţi şi de bună seamă/ obişnuiţi cu drumul spre piaţă/ ne eliberăm dintr-un arc...”(de azi pe mâine), însă preţuită în sine ca un dar, suficientă sieşi: „ceva să se întâmple aştept/ cât sunt încă viu”(cât sunt încă viu). Nostalgia originarului apare în sugestia maternităţii. Mama este mama originară, arhetipul, punctum saliens, de unde începe istoria şi povestea fiinţei: „după viaţa mea se pune virgulă/ după lună/ se ascunde dumnezeu după ceasul de la mână...”(mama). Sacralitatea începe cu intuiţia teofaniei, dar eul e absorbit de real şi-şi asumă această condiţie: „schimbam o piele/ o adâncime de mecanism sincer/ după care umbra pune virgulă, mamă// după viaţa mea se pune virgulă, nu-i aşa?”

Poetul se raportează nu numai la miturile biblice, dar şi la cele păgâne. Zeul Ra este invocat într-o poezie în care se vede silueta întunericului inventând dansul pe bârna luminii: „inventez doi paşi pe bârna luminii/ cu luciditatea/ unei viziuni nocturne/ contemplu picioarele/ pe îmbinare/ compar zilele şi nopţile/ cu lupii care mă fugăresc/ sau poate că se construieşte/ fără ştirea mea o piramidă/ şi sunt tras de funii/ şi alunec în sus pe lemne// rotunde/ şi peste mine cade o transpiraţie”(Ra).

Imaginea unui Dumnezeu asasinat are forţa unei previziuni apocaliptice şi uimeşte prin acuitate şi originalitate: „lângă drezina uitată/ dumnezeu are tâmpla zdrobită/ de inima pomilor”(septembrie de fiecare zi). Şi în farniente, centrală este ideea aceasta a asasinării lui Dumnezeu: „tai frunze la câini/ în după amiaza obişnuită// dumnezeu/ rostogoleşte prin ore coroana// înnebunit/ de otrava cerului verde”.

Înstrăinarea eului, de sine şi de lume, „eu ştiu că nu ştiu ştiu că sunt el şi el este eu”, nu deconcertează, ci repune în alte circumstanţe. În vedere spre curtea interioară, ochiul „închis afară” este întors spre profunzimile fiinţei: „cu cât înaintez pădurea devine mai deasă/ sângele se umple de hipernove/ şi se îngroaşă/ casa e tot mai departe/ carnea mea nimeni n-o mai trimite acasă...”, în explorarea universului mic, a microsistemului. Eul e o parte de univers, o „umbră curată”, care-şi caută rădăcinile. Recunoscându-se drept urmaş al lui Adam şi al Evei, asumându-şi, aşadar, păcatul originar, el sugerează că ispita cunoaşterii este congenitală: „aşa buimac de somn am aflat/ că Adam şi Eva trăiesc printre noi/ în paraclisul lor biblic încă mai muşcă/ mere şi fug şi toată povestea asta// nu s-a încheiat”(primii oameni). Contestarea sau spiritul contestatar face parte din fiinţa umană: „însă nimic/ nimic nu mă poate convinge/ că Iisus a inventat/ Tatăl nostru/ în loc să-l fi învăţat/ de la Tatăl Lui”(creaţie).

Eul lucid admite că „viaţa e un semafor”, dar, în acelaşi timp, „singura minune” şi, de aceea, merită toate sacrificiile. Meditând asupra timpului care trece, el, „un ochi liniştit ca un nod în trunchi de copac”, preferă forma rubaiyatului – „timpul cum poate să treacă/ fluierând/ prin lanul de porumb/ pe sub apă// ignorantul caută în genom/ cu aceeaşi melancolie/ cu care beţivul plimbă pe sub limbă/ tăcerea ca un nod// ca o treaptă”(rubaiyat). Dorinţa clarificării poziţiei în lume are tensiunea marilor idei şi conferă poeziei starea de reflexivitate: „eu sunt pomul/ cunoştinţei/ nimic nu-mi lipseşte// am  o patrie o familie/ un trunchi/ cu braţe şi degete// iar şarpele la locul/ lui/ în căutarea femeii greşeală”(lumea imaginaţiei).

Poetul redefineşte profilul spiritual al creatorului ca făuritor de lumi imaginare, dar şi ca poeta vates. A integra un ideal romantic într-o lume prozaică, postmodernă este un efort care merită un autoportret bine dispus: „am crezut că voi schimba lumea/ cu lumina din mine/ dar m-am schimbat doar eu...” Iar Dan Cristian Iordache o face cu un zâmbet insidios  reinventând poezia ca bildungspoem. Retragerea în spaţiul protector, „ceea ce am vrut nu mai vreau/ de aceea mă închid/ în camera mea/ singur cu lumea care mă ştie”(seara prin casă), are ca scop desfacerea luminii de întuneric, „defrişând” poemele, alegând Cuvântul de cuvinte.

[i] Dan Cristian Iordache, Abel şi eu, Editura Brumar, Timişoara, 2010.


autor Ana Dobre
 


Comments




Leave a Reply



free counters
http://www.netvibes.com/cititor-de-proza http://cititordeproza.ning.com/  http://falezedepiatra.net/ http://colectiacititordeproza.weebly.com/index.html

 http://cititordeproza.wordpress.com/ http://cititordeprozagallery.weebly.com/ http://frecventacititordeproza.blogspot.com/ http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/

 http://cititordeprozalink.weebly.com/ http://cititordeproza.blogspot.com/ http://cititordeproza.toateblogurile.ro/ http://maiamartin.weebly.com/