Volumul de versuri ‘’Abel și eu’’, apărut la Ed. Brumar, Timișoara, 2010, izbutește să valorifice, dintr-un unghi de vedere provocator, teme de largă circulatie în literatură-iubirea, moartea, credinţa s.a.m.d.
Poetul Dan Iordache suprimă punctuaţia, ‘’neglijează’’ regulile de versificaţie clasice, ‘’sfidează’’ raporturile comune gramaticale, spre a fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie, non-conformistă, aduce aminte de inovaţiile unui Guillaume Apollinaire-poetul –soldat avangardist, viguros săpător de tranșee în lirica universală. Îndrăznelile de expresie vin tocmai în sprijinul ideii de înnoire,în sensul eliberării limbajului poetic de convenţii și rigidităti. Autorul , procedând la modul suprarealist, lasă ideile care-i trec prin minte să ‘’curgă’’ pe hârtie; astfel se creeazã impresia de flux continuu al memoriei (binecunoscutul dicteu automat), în încercarea de a surprinde şi formula stările sufletești autentice. Însă faptul de a suprapune realitãţii concrete starea oniricã, cu scopul de a ‘’pipăi’’ straturile adânci ale eului, este, în esentă, romantic. Cu toate acestea, ‘’pudorile’’ recuzitei mai vechi, lirice, sunt repudiate. Poetul, simulând răceala observatiei, evitã capcana transcrierii fade, în pofida unor aparenţe.
Emotia pare să nu mai fie o conditie a cuvântului, ci, dimpotrivă, cuvântul devine o condiţie a emoţiei.
Relatia bărbat-femeie apare, astăzi cel putin, contrafăcută, falsificată: ‘’la casă dau de o femeie din acelea cum erau înainte/dacă ai fi avut una/erai cineva/acum însă se găsesc pe toate drumurile/și pot ucide fără nicio semnificaţie’’(‘’o misiune aproape’’).
Auto-definiţia poetică e o ipostază răspanditã în istoria literaturii, şi iată-l pe Dan Iordache creionându-și metaforic poziţia în univers: ‘’nu sunt un om/mare/dar sunt un ciorchine/la umbră.’’(‘’via’’).
Străvechiul motiv biblic al mărului simbolizând cunoașterea, e abordat cu ironie : ’’…bancomatele sau and-ul/vor functiona mult/mult după plecarea noastră/ca nişte degete descărnate întinzând mărul/care se povestește că a fost/odată/oprit.’’(‘’ecleziastă’’). Des întalnită în cuprinsul volumului de faţă este tendinţa de a parodia, înclinaţia spre farsă. Un exemplu:’’ am băut/dintr-o cupă până-n fund voluptatea morţii fãrã remușcări/nici acum nu le am era vin rosu doar atât.’’ Sau: ‘’s-a înghesuit în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu/am dus-o a doua zi la Imperiul Contraatacă/ să îi arăt cât de mistic aș putea deveni.’’(‘’şi-o umbrelă’’). Poetul afișeazã un aer boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trădează un temperament bufon si polemic. La o privire mai atentã, observi o detașare critică din partea autorului în raport cu hăţișul cotidian al activităţilor umane. Ai spune că poetul, pentru a putea suporta mai lesne povara ‘’trăirilor’’, se dedubleazã constant, săvârșind gesturi mecanice. Când râde, ‘’știe’’ prea bine că râde; când plânge, asemenea. Textul apare studiat cu grijã, montat aproape cinematografic; de aici, ‘’secvenţialitatea’’, ‘’decupajul’’ de fapte semnificative, în fine, efectul regizoral. Anumite versuri de încheiere, cu rol concluziv parcă, sunt voit șugubeţe, întreţinând substratul narativ: ’’învăţând să trăiesc în vecinătatea malului/deseori mă consider murdar//mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu//o repet până când nimic nu ne va mai despărţi/și cam așa stă treaba.’’ (‘’ ca un diamant’’).
Poetul e discursiv, logoreic fără ostentaţie. Sentimentul devine mai curând un pre-text, e ‘’întors’’ pe ambele feţe ca o monedã menită să circule: ‘’…suflu în pânze sã tremure/viaţa prinsă-ntre fiordurile mâhnirii/ mă gândesc la tine iar/ și iar/cum stai întinsã/de la buric în jos’’ (‘’tu’’).
Oroarea proverbialã a artistului de monotonie, de cleștii plictisului, capãtã expresie in poemul ‘’cât sunt incã viu’’: ‘’astept sã fie ceva/mai mult de cât/salariul//ceva sã se-ntâmple aștept/cât sunt incã viu.’’
O trăsăturã interesantã a poemelor lui Dan Iordache o constituie inserarea în text a elementului izbitor prozaic, astfel încât percepţia comunã alterneazã cu intuiţia fină, observaţia curentă interferează cu figura de stil izbutită. Poetul ştie să ‘’vadă’’ în lucruri, surprinde între fenomene corespondenţe subtile. Unele expresii (exclamaţii) familiare accentueazã, de fapt, disponibilitatea liricã: ‘’mi-a prins capul la piept/cu amândouã braţele să-l sugrume/nu altceva//am rãsfoit revista As/ am atins în trecere pătura matlasată/cutia verde marin din table/cu fotografiile alb negru/şi copilăria mea sau a fratelui meu/împuţinatã acolo.’’(‘’lucrurile groaznice’’).
Livrescul, unde se ivește, nu inãbușã vibraţia. Melancolia, când e dublatã de reflexivitate, ajunge la ochiurile adânci, subacvatice: ‘’ l-am uitat pe Hamlet/precum am uitat/curbura intrebãtoare/a degetului mic.//e o adevãratã plãcere sã trãiești ascultând Traviata/cu o cârpã moale in mânã/si lustruind carabina/cu care nu știi ce ai mai putea/vâna.’’(‘’ascultând Traviata cu o cârpã moale in mânã’’).
Ideea de trudă creatoare-obsesie literar-filosoficã-e reliefată plastic în ‘’Ra’’: ‘’compar zilele şi nopţile/cu lupii care mă fugăresc/poate că se construiește/fără ştirea mea o piramidã/şi sunt tras de funii/şi alunec în sus pe lemne/rotunde/şi peste mine cade o transpiraţie’’. În poezia ‘’plajă’’,în chip curios, ne întampină un ţinut aproape pastoral-bucolic: ‘’voluptatea/e atât de blândă încât dumnezeu/pe un măgăruș/râde ocolind smârcurile.’’
O ţinută înalt contemplativă se desprinde abia din versuri precum acestea: ‘’cerul e dureros/iar fereastra de la răsărit/a ars.’’ În cadrul aceluiaşi poem este sugerat, panteistic, raportul Dumnezeu-Natură: ‘’lângã drezina uitată/dumnezeu are tâmpla zdrobită/de inima pomilor.’’ (‘’septembrie de fiecare zi’’).
Într-un astfel de context, al îndrăznelii formale programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca specie literară așa-zicând ‘’clasică’’( modulaţiile ei retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de pildă.
Ei bine, elevaţia unui astfel de cântec, în esenţă religios, absentează la poetul Dan Iordache. El nu-şi părăsește nici măcar o clipă ‘’ticurile’’ verbale, ‘’gesticulaţia’’ exclusiv lumească, verva agreabilă, incompatibilă cu aspiraţia monahală. Fiindcă o poezie cu trimiteri (oricât de fine) la ‘’perechea de ghete negre’’ sau la ‘’călătoria low cost spre Zanzibar’’, nu-si poate revendica sub nicio forma titlul de ‘’psalm’’. Putem desprinde însă un foarte frumos vers, fără nicio legatură cu experienţa de ordin religios: ‘’dumnezeu din cer a luat cu el şi ultimul strop de copilărie.’’
Ca un rezultat al conciziei stilistice, dăm de versuri cu caracter sentenţios-aforistic: ‘’adevărul e un șir de aproximări’’ sau: ‘’a fi inovativ devine ceva brutal’’. Privit în ansamblu, limbajul poetic al d-lui Dan Iordache implică un registru variat; poate fi neologistic, dar și regionalist sau ușor argotic. E savuros, umoral ( totodată moale şi coleric).
În concluzie, discursul liric avut în vedere, apare ca o înlănţuire de enunţuri paradoxale, sudate însă între ele organic, aşa încât să rezulte ritmul trepidant, aiuritor, al existenţei însăşi, cu tot amalgamul ei de năzuinţe, incertitudini şi decepţii. Poezia, astfel conceputã şi elaborată, capătă însușiri de experiment febril, psihologic; ea pare un scurt-circuit al stărilor de conștiinţă interogative, o tenace scormonire în profunzimi, dincolo de stratul aparenţelor. Poate numai în felul acesta, poetul, dezarmat și pur înaintea răului, neavând ca zestre decât fluierul câmpenesc, a izbutit să se identifice cu Abel.
autor Robert Toma
Poetul Dan Iordache suprimă punctuaţia, ‘’neglijează’’ regulile de versificaţie clasice, ‘’sfidează’’ raporturile comune gramaticale, spre a fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie, non-conformistă, aduce aminte de inovaţiile unui Guillaume Apollinaire-poetul –soldat avangardist, viguros săpător de tranșee în lirica universală. Îndrăznelile de expresie vin tocmai în sprijinul ideii de înnoire,în sensul eliberării limbajului poetic de convenţii și rigidităti. Autorul , procedând la modul suprarealist, lasă ideile care-i trec prin minte să ‘’curgă’’ pe hârtie; astfel se creeazã impresia de flux continuu al memoriei (binecunoscutul dicteu automat), în încercarea de a surprinde şi formula stările sufletești autentice. Însă faptul de a suprapune realitãţii concrete starea oniricã, cu scopul de a ‘’pipăi’’ straturile adânci ale eului, este, în esentă, romantic. Cu toate acestea, ‘’pudorile’’ recuzitei mai vechi, lirice, sunt repudiate. Poetul, simulând răceala observatiei, evitã capcana transcrierii fade, în pofida unor aparenţe.
Emotia pare să nu mai fie o conditie a cuvântului, ci, dimpotrivă, cuvântul devine o condiţie a emoţiei.
Relatia bărbat-femeie apare, astăzi cel putin, contrafăcută, falsificată: ‘’la casă dau de o femeie din acelea cum erau înainte/dacă ai fi avut una/erai cineva/acum însă se găsesc pe toate drumurile/și pot ucide fără nicio semnificaţie’’(‘’o misiune aproape’’).
Auto-definiţia poetică e o ipostază răspanditã în istoria literaturii, şi iată-l pe Dan Iordache creionându-și metaforic poziţia în univers: ‘’nu sunt un om/mare/dar sunt un ciorchine/la umbră.’’(‘’via’’).
Străvechiul motiv biblic al mărului simbolizând cunoașterea, e abordat cu ironie : ’’…bancomatele sau and-ul/vor functiona mult/mult după plecarea noastră/ca nişte degete descărnate întinzând mărul/care se povestește că a fost/odată/oprit.’’(‘’ecleziastă’’). Des întalnită în cuprinsul volumului de faţă este tendinţa de a parodia, înclinaţia spre farsă. Un exemplu:’’ am băut/dintr-o cupă până-n fund voluptatea morţii fãrã remușcări/nici acum nu le am era vin rosu doar atât.’’ Sau: ‘’s-a înghesuit în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu/am dus-o a doua zi la Imperiul Contraatacă/ să îi arăt cât de mistic aș putea deveni.’’(‘’şi-o umbrelă’’). Poetul afișeazã un aer boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trădează un temperament bufon si polemic. La o privire mai atentã, observi o detașare critică din partea autorului în raport cu hăţișul cotidian al activităţilor umane. Ai spune că poetul, pentru a putea suporta mai lesne povara ‘’trăirilor’’, se dedubleazã constant, săvârșind gesturi mecanice. Când râde, ‘’știe’’ prea bine că râde; când plânge, asemenea. Textul apare studiat cu grijã, montat aproape cinematografic; de aici, ‘’secvenţialitatea’’, ‘’decupajul’’ de fapte semnificative, în fine, efectul regizoral. Anumite versuri de încheiere, cu rol concluziv parcă, sunt voit șugubeţe, întreţinând substratul narativ: ’’învăţând să trăiesc în vecinătatea malului/deseori mă consider murdar//mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu//o repet până când nimic nu ne va mai despărţi/și cam așa stă treaba.’’ (‘’ ca un diamant’’).
Poetul e discursiv, logoreic fără ostentaţie. Sentimentul devine mai curând un pre-text, e ‘’întors’’ pe ambele feţe ca o monedã menită să circule: ‘’…suflu în pânze sã tremure/viaţa prinsă-ntre fiordurile mâhnirii/ mă gândesc la tine iar/ și iar/cum stai întinsã/de la buric în jos’’ (‘’tu’’).
Oroarea proverbialã a artistului de monotonie, de cleștii plictisului, capãtã expresie in poemul ‘’cât sunt incã viu’’: ‘’astept sã fie ceva/mai mult de cât/salariul//ceva sã se-ntâmple aștept/cât sunt incã viu.’’
O trăsăturã interesantã a poemelor lui Dan Iordache o constituie inserarea în text a elementului izbitor prozaic, astfel încât percepţia comunã alterneazã cu intuiţia fină, observaţia curentă interferează cu figura de stil izbutită. Poetul ştie să ‘’vadă’’ în lucruri, surprinde între fenomene corespondenţe subtile. Unele expresii (exclamaţii) familiare accentueazã, de fapt, disponibilitatea liricã: ‘’mi-a prins capul la piept/cu amândouã braţele să-l sugrume/nu altceva//am rãsfoit revista As/ am atins în trecere pătura matlasată/cutia verde marin din table/cu fotografiile alb negru/şi copilăria mea sau a fratelui meu/împuţinatã acolo.’’(‘’lucrurile groaznice’’).
Livrescul, unde se ivește, nu inãbușã vibraţia. Melancolia, când e dublatã de reflexivitate, ajunge la ochiurile adânci, subacvatice: ‘’ l-am uitat pe Hamlet/precum am uitat/curbura intrebãtoare/a degetului mic.//e o adevãratã plãcere sã trãiești ascultând Traviata/cu o cârpã moale in mânã/si lustruind carabina/cu care nu știi ce ai mai putea/vâna.’’(‘’ascultând Traviata cu o cârpã moale in mânã’’).
Ideea de trudă creatoare-obsesie literar-filosoficã-e reliefată plastic în ‘’Ra’’: ‘’compar zilele şi nopţile/cu lupii care mă fugăresc/poate că se construiește/fără ştirea mea o piramidã/şi sunt tras de funii/şi alunec în sus pe lemne/rotunde/şi peste mine cade o transpiraţie’’. În poezia ‘’plajă’’,în chip curios, ne întampină un ţinut aproape pastoral-bucolic: ‘’voluptatea/e atât de blândă încât dumnezeu/pe un măgăruș/râde ocolind smârcurile.’’
O ţinută înalt contemplativă se desprinde abia din versuri precum acestea: ‘’cerul e dureros/iar fereastra de la răsărit/a ars.’’ În cadrul aceluiaşi poem este sugerat, panteistic, raportul Dumnezeu-Natură: ‘’lângã drezina uitată/dumnezeu are tâmpla zdrobită/de inima pomilor.’’ (‘’septembrie de fiecare zi’’).
Într-un astfel de context, al îndrăznelii formale programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca specie literară așa-zicând ‘’clasică’’( modulaţiile ei retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de pildă.
Ei bine, elevaţia unui astfel de cântec, în esenţă religios, absentează la poetul Dan Iordache. El nu-şi părăsește nici măcar o clipă ‘’ticurile’’ verbale, ‘’gesticulaţia’’ exclusiv lumească, verva agreabilă, incompatibilă cu aspiraţia monahală. Fiindcă o poezie cu trimiteri (oricât de fine) la ‘’perechea de ghete negre’’ sau la ‘’călătoria low cost spre Zanzibar’’, nu-si poate revendica sub nicio forma titlul de ‘’psalm’’. Putem desprinde însă un foarte frumos vers, fără nicio legatură cu experienţa de ordin religios: ‘’dumnezeu din cer a luat cu el şi ultimul strop de copilărie.’’
Ca un rezultat al conciziei stilistice, dăm de versuri cu caracter sentenţios-aforistic: ‘’adevărul e un șir de aproximări’’ sau: ‘’a fi inovativ devine ceva brutal’’. Privit în ansamblu, limbajul poetic al d-lui Dan Iordache implică un registru variat; poate fi neologistic, dar și regionalist sau ușor argotic. E savuros, umoral ( totodată moale şi coleric).
În concluzie, discursul liric avut în vedere, apare ca o înlănţuire de enunţuri paradoxale, sudate însă între ele organic, aşa încât să rezulte ritmul trepidant, aiuritor, al existenţei însăşi, cu tot amalgamul ei de năzuinţe, incertitudini şi decepţii. Poezia, astfel conceputã şi elaborată, capătă însușiri de experiment febril, psihologic; ea pare un scurt-circuit al stărilor de conștiinţă interogative, o tenace scormonire în profunzimi, dincolo de stratul aparenţelor. Poate numai în felul acesta, poetul, dezarmat și pur înaintea răului, neavând ca zestre decât fluierul câmpenesc, a izbutit să se identifice cu Abel.
autor Robert Toma
RSS Feed
